Școlarii - Ion U. Șoricu

Salut, superbă oaste de poşadici mucoşi,

ați răsărit de-odată, vioi, tumultuoşi,

în falnică falangă, ca vechil Mirmidoni,

va flutură drapelul în dos la pantaloni,

și scut avânt tăbliţa, iar lance un plaivas,

izbiți un colţ de piatră la fiecare pas,

si’n drumul cătră şcoală armia voastră zburdă,

de pac'aţi fi purceii, când o pornesc la ciurdă.

De trei ori închinare, de trei ori slavă vouă,

cari primeniţi pământul cu generaţii nouă,

și cari, gustând nuiaua de fiecare zi,

clădiți la viitorul măreţei Românii.

Vă urmăresc în clasă, cum vă ghiontiţi, vă 'mpingeţi,

și cum depe tăbliţă mâzgălitura lingeţi,

cum drămboiaţi din buze, şi vă 'mboldiţi din coate,

și cum luaţi tot varul preţilor în spate,

Cum creşte armonia din sutele de guri,

de pare că furtuna s'agită prin păduri,

sau laia ţigănescă încearcă vre-un taraf:

întreg văzduhul clasei se 'ntunecă de praf,

și tremură de huet, de chicote şi larmă

te miri cum de clădirea întreagă nu se farmă...

dar iată-l, grav şi rece, al clasei suveran

se’ndreaptă spre catedră, acelaş an de an.

La mai albit o leacă al grijilor amar

și mila ce i o 'ntindem sub titlu de salar.

În searbăda-i fiinţă e tot cum l-am lăsat,

doar anii grei din spate puţin l-au aplecat,

și petecele'n coate, de frecătura sorţii,

ca tot ce se desvoltă, crescură în proporţii.

Iar varga lui din mână e alta, cum vedeţi

cu glas solemn resteşte: „Măgarilor, tăceţi!”

„Ne 'mpărtăşim acuma din al luminei trup,

de nu vă ţineţi gura, urechile vă rup!

Tu ăla, cască ochii şi bagă-ţi mintea'n cap,

că’ndată vezi toţi sfinţii plângând ca să te scap!”...

ștrengari mucoşi, amicii copilăriei mele,

ce-şi ridica palate din lut şi pietricele,

care credea că totul ce zboară se mănâncă,

cercând c-un deget Marea, să vadă de-i adâncă,

Din chipuri şi din hârburi făcându-mi o avere

credeam că orice muscă murdară face miere!

Şi eu am dat cu pietre, pocnind în cele geamuri,

de’mi pomeneau vecinii întregul şir de neamuri,

și eu, ca voi, pe stradă, cu camarazi de carte

ne întreceam cam care împuşcă mai departe...

desculț, sau până 'n glesne papucii de noroi,

săream pe bănci în clasă întocmai ca şi voi.

Şi iarna prin zăpadă, cu ceilalţi ghiduşi,

mă împuşcam cu bulgări, cădeam pe săniuş,

mă nebunea sosirea duioaselor cocoare

mă caţăram la cuiburi de pasări cântătoare.

Iar, până să înveţe de sfatul bun s'asculte

urechile martire îmi îndurară multe.

De-aceia se lungiră şi mi-au rămas cam blegi;

marcând activitatea vieţei mele 'ntregi.

Apostol al luminei, tu, dascăl amăriât,

ce zodie te 'ndeamnâ să te zdrobeşti atât?

Te urmăresc în minte, şi mă gândesc la mine:

că am cedat nuelei a fost oare vre-un bine?

Ca gânjul când e tânăr, poveţei mam plecat,

luptând s'ascult îndemnul, pe care mi l-ai dat.

Dar, de-am eşit din zarva tumultului zorit,

ca cei ce-ţi trăgeau chiulul sunt eu mai pricopsit?

La ce risipa asta de 'ndemnuri şl povaţă?

Ca să sporeşti şiragul învinşilor în viaţă?

Nu vezi? Cei cari odată şi-au râs de sfântâ-ţi vergă,

nătângii şi tâmpiţii sfidează 'n lumea largă.

Desmeteci, cari prin lene te disperară ieri,

în zilele de astăzi sunt mentori şi bancheri,

când trec pe lângă tine, el nu te mai salută,

înjură ţara 'n public şl caută valută

Ți-aruncă peste număr privirile când treci,

și vântul îi înnalță, cu cât rămân mai seci.

Cât pentru mucenicii, cari moartea înfruntară,

ca să ne-adune fraţii de sânge într-o ţară,

ei, cei cari ne dădură o nouă Românie,

ei n'au ştiut sărmanii nici numele să-şi scrie.

Ei nu 'nvăţară şcoala succesului în lume,

și au căzut cucernici, eroi fără de nume.

Puternicilor zilei ei nu 'nşirară iambii,

nici nu se pricepură sâ falsifice cambii.

Să cânte, să se roage le a fost dedată gura,

iar nu să lingă laba, să 'nnalţe secătura,

pe care din prostia unui popor sărac,

o vezi cum se cocoaţă ca scroafa în copac,

și mutra la gazetă şi-a pus ca 'n panoramă,

vestindu-şi nulitatea prin tobă şi reclamă.

Vedem acum c'aşa e: Succesul în vieaţă

din alte manuale şi nu din şcoli se 'nvaţă.

Eroul vremei nouă cu sufletul avan

la sunetul de aur se vinde lui Satan

Credinţa? Consequenţa? Balast de superstiţii,

cu care ies în lume naivii şi smintiţii,

Cuvântul dat? Onoarea? Netrebnice otrepe.

din care datoria cu greu-i lanţ începe,

Iar munca, omenia acuma-s vechituri,

pe care prin muzee le-admiră cască-guri.

Distruge, minţi şi fură, acesta-i e credeul

și laşitatea-i steagul, câştigul Dumnezeul,

și nu-i pasă că zvonul ce creşte 'n urma lui

concretizează zilnic nu formidabil Pfui!

Ştrengari vioi, icoana copilăriei mele,

lucească-vă de-asupra ocrotitoase stele,

Şi înger bun vegheze de-apusurl peste voi,-

s-ajungeți fiecare erou între eroi.

În mica voastră tidvă tot cerul să'l cuprindeţi

pe cerul trist al ţărei voi soare nou s aprindeţi,

să luminaţi în noaptea mizeriei umane,

să v-amuţească'n faţă potăile duşmane,

dar, dacă vreţi succesul, ce zilnic îl vedeţi,

acesta nu se 'nvaţă în cei patru pereţi

Ce mărginesc o sală şi-un dascăl rău de gură,

dar plin de bunătate, de milă şi căldură

în cluburi, în saloane, la sfaturi şi 'ntruniri,

prin unghiuri de speluncă, printre semsari şi zbiri

de-acolo goliciunea îşi ia certificate,

cu cari în lumea nouă învinge şi străbate.

Acolo vă e locul, acolo alergaţi,

disprețuiți pe boii la muncă înjugaţi,

și ne răpiţi şi umbra credinţei ce purtăm:

Că, dacă-i putred mărul, în sâmburi mai sperăm!

Poezie publicată în Revista Cosânzeana din 31-XII, 1926. 

Ion U. Șoricu (1882-1957) - Poet, scriitor, critic și jurnalist român. 

 A frecventat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti (1907-1910). 

Profesor la Câmpulung, Sibiu şi Bucureşti. 

Debutează în Familia (1904). 

Redactor la România Mare, Răsăritul, Crai nou ş.a. 

A colaborat la Viaţa literară, Sămănătorul, Universul, Vatra, Dimineaţa. Membru al Societăţii Scriitorilor Români (1911).