Atât de gol e sipetul în care
credeam c-am adunat eșarfe vii
rupte din cer, din valea inimii
să vă-nveșmânt bogat, pe fiecare.
De unde să mai sfâșii valuri, oare,
când tremură doar zdrențele târzii,
însângerate, negre, vineții,
pe trunchiu-ncremenit ce nu mai moare?
Dar iată, fluturând batista moale
ea o zvârli în sipet și pe fund,
oglinda unui râu părea pe prund
Cu ceru-n ochii ei. O, gânduri goale!
Atat de plin e sipetul acum,
că pot să-mbrac tot ce-ntâlnesc în drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează