Teii mari din inimi serile ne-mbată
chiar când cade neaua ca-ntr-o veche stampă;
unde-i abajurul verde ca de lampă
și profilul care-l aurea odată?
Unde e tăcerea ce cădea pe umeri
ca un sal de lână tricotat de noapte
dintr-un ghem de umbră neagră sau de șoapte
auzite-n veghe, fără să le numeri?
Unde-i oare mâna, albele nervure
care-mi umblă oarbe, azi, prin amintire,
ori ca funigeii lungi prin cimitire,
sau ca pâcla rară trasă prin pădure?
Unde e cuvântul explodat în spațiu
care mă rănise pentru totdeauna?
Unde e oglinda ce-o ascunde luna
în care-ți privisem chipul cu nesațiu?
Zarurile nopții zodiile-arată;
am pierdut și nici o mână nu le strânge...
- joacă mai departe îndârjit, nu plânge,
teii mari din inimi serile ne-mbată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează