De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăcești ca un fum, ca o viță-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingașă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărțită de ea însăși
ca doi îndrăgostiți după îmbrățișare?…
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
tragând după el un cer de miresme
cu nouri subțiri, fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
gonește-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind, iubire,
Vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând.
Ca o răsuflare-aburită de ger.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează