Şi mai bolnav am părăsit spitalul
și mă ating cu faţa de pământ,
nici nu mai ştiu probabil ce mai simt,
așa convalescent mi-e idealul.
Şi boala e înfiptă în esenţă,
de-acolo n-o pot scoate cu nimic,
mi-a mai rămas atât, un spaţiu mic,
cu un bolnav acces la existenţă.
Şi totul o-ntrebare şi-un răspuns e,
copac, cu flori murind în rădăcini,
și ochii nălucesc, de lacrimi plini,
de-atâtea înţelesuri nepătrunse.
Poţi, trunchi narcotizat, să te închini,
către convalescenţa unei frunze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează