Veniţi la sânul meu cu toţii,
copii cu frunţile senine,
veniți să primeniţi izvorul
nădejdii mele de mai bine!
Voi sunteţi roua dimineţii
ce scânteie neştiutoare
că poartă-n ea întreg argintul
curat al razelor de soare.
Din glasul vost', un dulce clopot,
ce mângâie-un amurg de seară,
învață sufletul meu, bietul,
să creadă-n flori şi-n primăvară.
Şi parcă înţeleg mai bine
privighetoarea care cântă...
veniți, veniţi! Mi-atât de dragă
zburdălnicia voastră sfântă.
Căci râsul vostru plin, năvalnic,
ca unda râului de munte,
îmi amuţeşte-ndurerata
poveste-a firelor cărunte.
Şi parcă-mi picură un cântec
la poarta minţii mele reci:
– O dulce-ntârziată rază
din raiul meu pierdut pe veci...
1904
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează