Eu vreau cântări de veselie.
Că tu eşti trist, ce-mi pasă mie?
Nici vreu să ştiu de ce te doare,
de grijile ce te frămîntă,
de inima ta care moare...
tu eşti poet, deci cântă.
De te urăsc, de te sfăşie
vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie?
Zâmbind, tu rănile-ţi ascunde,
și-n stele sufletu-ţi avântă,
cui te loveşte, nu-i răspunde...
tu eşti poet, deci cântă.
De-ţi plâng ai tăi, în sărăcie,
și-i vezi murind, ce-mi pasă mie?
Tu du-mă-n alte lumi, senine,
căci singura-ţi chemare sfântă
e să mă-nveseleşti pe mine;
tu eşti poet, deci cântă.
Iar dac-un vânt de nebunie
peste viaţa ta pustie
s-abate pentru totdeauna,
în noaptea care te-nspăimântă
privește stelele şi luna
surâzător, şi cântă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează