Plutesc pe râu - pe pânza-i plană,
pe păduri vineţi de cristal,
în urmă-mi noaptea dumbrăvană,
nainte-mi domul cel regal.
Căci pe o insulă ferice
se-nalţă cupola de bronz,
a lui coloane nalt-antice
sub norii nopţii mari şi blonzi.
Mă urc pe scări, intru-năuntru:
tăcere - de-aud al meu pas,
se-nalţ-frumoase, lucesc mândre
chipuri de sfinţi p-iconostas.
Şi-n turla mare doar străluce
un singur sâmbure de foc
ce luminează sub o cruce
și naşte umbre-n orice loc.
Şi numai sus, din cor, apasă
un cântec trist, prin stâlpii reci,
ca o cerşire tânguioasă
pentru repausul de veci.
Şi-n tactul muzicei ce-ntreabă
ieși încet un chip ca-n somn,
cu o făclie-n mâna slabă,
c-o lungă mantie de domn.
Şi când mă uit în a lui faţă
cu ochii-nchişi, căzuţi în fund,
cu o slăbire lungăreaţă,
cu buze vineţi strâns profund.
Ah, îl cunosc ăst chip ce trece,
ăst sân de marmură pălit.
Ce cald-ai fost şi cum eşti rece,
tu dulce înger ce-am iubit.
Când mi-ai murit tu? Cum se poate
să nu o ştiu că nu mai eşti?
Visez? Sau moartă eşti, iubită,
sau ambii-n groapă visăm morţi?
Eşti moartă tu? Sunt mort în groapă
te văd ca-n vis, o dulce stea?
Trăim în lume? Este lumea?
Sau e o viziune-a mea?
Ce este lumea? Sclav şi rege...
închipuiri a lumei sorţi,
căci viaţa-ntreagă-a lumii-ntrege
un vis e al eternei morţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează