Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
umbla prin pustiu, pe sub streşini de stânci.
Când iată: soldaţi aduceau de-a călare
burdufuri cu apă din văile-adânci.
Şi unul, ghicindu-i privirile-aprinse,
umplu cu licoare un coif şi-l întinse.
Dar el întrebându-i: – Cui duceţi această?...
şi coiful dorit atingându-l abia,
soldaţii răspunseră-n liniştea vastă:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea!...
Şi toţi îl priveau cu tristeţe şi plini
de-un chin uriaş, bântuit de lumini.
Atunci, obosit şi setos, Alexandru
întoarse privirea în jur prin deşert.
Un soare imens, fioros policandru,
rănea alburiul zenitului fiert,
cu câteva sute de lămpi arămii,
urcate de scuturi la câteva mii.
Văzduhul topit clocotea ca o lavă,
sorbit de vântoase, cu suflu de jar,
sub coifuri fluide, respinse de slavă,
soldaţii boleau de-un amarnic pojar,
ţinând, cu cercei şi cu bumbi, în alai
superbele hamuri de flăcări pe cai.
Văpaia ţâşnea din căldări şi din zale,
din stânci şi vulcani cu bogat zăcământ,
al căror cuptor cu comori minerale
o umbră de foc arunca pe pământ.
Nisipul mărunt al acestui pustiu
în ultimul fir era roşu şi viu.
Prin gropi luminoase ca-n mistice racle
soldaţii muriră linşi de văpăi,
alături cu suliţe roşii ca facle
ce până târziu privegheau peste văi;
iar alţii, muşcaţi de cumplite arsuri,
căzuseră-n corturi subţiri, în trăsuri.
Cu coiful în mină, cu apa visată,
el sta neguratic privindu-i abia.
Soldaţii strigau în tăcerea lăsată:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea.
Şi dacă-i vom pierde prin locuri pustii,
vom face acasă mai mândri copii...
Aşa, ridicat de pe şa, în văzduhuri,
părea în văpaie un zeu torturat
scăpând dintr-o turmă informă de duhuri
în mână cu apa şi coiful furat.
Dar el se întoarse deodată, şi-apoi
comoara din coif le-o dădu înapoi.
Atunci, călăreţii strigară în cete,
şi stânci licărind repetară: – De-acum
noi nu mai cunoaştem nici foame, nici sete
şi nici oboseala de luptă sau drum.
Şi du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:
cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează