Cei mari - Barbu Paris Mumuleanu

O, ce ciudă, cât mă mir,

d-al celor mari caractir!

Ce schimbate la ei firi,

ce gusturi, ce diferiri!

Precum ceriul de pământ,

așa ei de cei mici sunt.

Toți trândavi, toți lenevoși,

nestatornici, furtunoși,

n-au ei fapte bărbătești,

toți au minți copilărești

toți de mititei iubesc

lucruri care nu-i cinstesc.

Toți, de când sunt băieței,

înclinează lângă ei

oameni care-i lingușesc,

care-i laud’ și-i slăvesc.

Totdeauna cei mari vor

să aibă-n casele lor

prefăcuți ce le vorbesc

tot cele ce ei voiesc.

Vor de mulți fi-ncungiurați,

să stea-ntre ei îngâmfați,

să le dea închinăciuni,

să le spuie la minciuni.

Ei adevăr nu voiesc,

nu le place, nici iubesc,

socotesc că câte fac

și la alți oameni le plac,

și d-ar greși cât de mult,

ei îndreptări nu ascult.

Ei în sine socotesc

că la nimic nu greșesc.

Nu le place-a fi-ndreptați,

vor a fi tot lăudaț.

Fac mese mari, cheltuiesc,

chem oaspeți ce-i lingușesc,

să-i laude că-s galanți,

sunt nobili, sunt figuranți;

și cu mesele ce dau,

și mai mari defăimări au,

că satură și hrăiesc

pe corbii ce-i păgubesc;

iar nu dau la cei lipsiți,

la cei săraci și smeriți,

ci la bârfași ce le spun

basme la ei când s-adun.

Toate cei mari câte fac

pentru fală că le plac,

nu fac pentru ajutor,

sau gândind la viitor,

fac s-auză că-i slăvesc

băsnașii ce-i lingușesc.

La curte când plec și vin,

vor să vază cum să-nchin

oameni mulți care-i aștept

cu mâinile strânși la piept.

Ei gândesc că nu-s născuți,

ci din cer de sus căzuți,

de a fi poruncitori,

celor mici stăpânitori,

iar cei mici sunt născuți,

numai pentru ei făcuți.

Pe cei mici îi socotesc

viermi, nu oameni ce trăiesc.

Zic cum că le sunt datori

a le fi lor slujitori,

cu nume că-s de neam bun,

cum vor pe cei mici supun.

Fie cât de nenvățați,

cât neghiobi, cât desfrânați,

l-e destul că-s neam mărit

dintr-un sânge strălucit,

d-un marchez, graf lăudat,

din vrun prințip luminat,

și n-alerg, nu ostenesc,

cei mici pentru ei muncesc

nici după științi alerg,

nici la școală-ndestul merg,

zic că n-au ce osteni,

lor l-e-ndestul a ceti,

n-au atâtea trebuinți

ca cei mici de multe științi,

au venituri, pot trăi

fără d-a mai osteni,

ș-într-aceste fumuri fac

cu cei mici orice le plac.

Dau cu caleșcile lor

peste cei mici de-i omor.

Ziua umblă la plimbări,

noaptea șed la desfătări

șed la cărți, dau, păgubesc,

pierd avutul părintesc.

vin la zioă, desperați,

par că-s lei înverșunați.

Să culcă degrab' gemând,

spume, foc pe nas lăsând.

Apoi dorm până la prânz,

zic, nu-s negustor să vânz,

nici nu-s oameni lucrători,

a să scula până-n zori.

Și cei ce-a-i întâlni vor,

aștept pân săli, pân pridvor,

la toate oricum voiesc

pe cei mici îi învârtesc.

D-au cu cei mici socoteli,

fie cât de bagateli,

îi port sărmanii de nas,

până de urât le las.

Toți acei mari și bogați

sunt foarte nerușinați.

Toți mint, jur, făgăduiesc,

la nevoi când îi găsesc.

De loc virtute nu au,

pe minciuni jurământ dau.

Când au trebi, sunt în nevoi,

supun p-ăi mici ca pe boi;

li se jur, făgăduiesc

lucruri ce pă ei hrănesc.

Le dau nădejdi pân' la cer,

ori la câte ei le cer.

Le dau loc, îi pun de șed,

și cei mici sârmanii cred,

alerg, să primejduiesc,

la câte-i îndatoresc.

Cred țirmoniile lor,

și-i supun la câte vor.

Apoi dacă-și săvârșesc

acea treabă ce-o voiesc,

nu că cu ei nu mai șăd,

dar trece și nici nu-l văd.

Trec repede ș-îngâmfați,

s-arăt că sunt supărați,

sau de șed, iar nu șed mult,

zic n-am vreme să te-ascult.

Cu azi, cu mâine-i prelungesc,

până deznădăjduiesc.

Fug sărmanii necăjiți,

le pare rău, ș-îs căiți,

își împut de ce-au făcut

și de vremea ce-au pierdut.

Nu știu că sunt mincinoși,

șireți, diplomaticoși,

și că cunoștința lor

este scurtă pă picior.

Nici prieteșug păzesc,

nici rudenia cinstesc.

Și cei mici de mii de ori

de le-ar sluji cu sudori,

odată d-au șchiopătat,

toate alte s-au uitat.

La ei nu e adevăr

nici măcar cât vârf de păr,

socotind că sunt mai mari,

cu putere și mai tari,

nu poate fi defăimați,

de cei mai mici judecați.

Iar cei mici orice greșesc,

ei degrab-îi osândesc,

și supunerea ce-o dau,

zic că datorie au,

și că meritarisesc,

acei mici de le slujesc.

Toți se socotesc pă ei

că sunt fii de dumnezei.

Ei nu sunt cunoscători

faptei, buni răsplătitori.

Uită că e-ndatorat

și cu jurământ legat.

Ei caracter nu cinstesc,

nici om din om osibesc.

La ei este cunoscut,

ajutat, cinstit, văzut,

cine este verigaș,

lingușitor și băsnaș.

Iar alții cu alte datorii,

de le-ar face măcar mii,

surda umblă, ostenesc,

că ei nu le răsplătesc;

în zadar fac voia lor,

că nu pot fi la favor.

Ce oaie lup a putut,

ca să-l aibă cunoscut?

Că ea vrând prieteșug,

el hrănește vicleșug.