Între fereşti, spre florărie,
în glastră creşte-un trandafir;
apusul, vatră aurie,
îl cerne-n foi lumini de fir -
și ochii tinerei stăpâne
îl ispitesc să deie-n floare;
un singur dor îi mai râmâne:
la piept să-l poarte pân-nu moare.
Copila cată-nspre grădină -
și-n colţul gurei, pătimaş
surâde-n raza de lumină
ceva nespus de drăgălaş.
Dar pe cărare-n florărie
iubitul ei trecea pesemne,
că ochii prea vicleni îmbie
și prea cu mâna-i face semne.
Şi urmărind, uimită, şirul
îmbrățișărilor de-afară
cu braţu-atinge trandafirul
și-i rupe frageda vlăstară...
ei se iubesc; - acuma toate
le par frumoase, 'nviorate -
..............................
Ei râd, - pe când sărmana floare
își pleacă frunzile - şi moare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează