Viaţa-i amară. Toate feţele zilelor, de dimineaţă şi până-n amurg
sunt cenuşii de la atâta trudă şi lacrimi care-au curs şi curg.
Trebuie să ne trezim doar pentru a munci, obosi şi plânge?
În soare, prin frunze, dincolo de flori, refuzând orice emoţii,
somnul este avangarda visătoare a clipelor grele ale morţii...
lăsați-mă să dorm. Ajunge.
Averile strânse râd de oamenii bătrâni, de gurile lor ştirbe-n ora de amurg;
faima e o perlă ce-ascunde sub ea râuri de lacrimi ce curg;
iubirea să moară sau să se aibă pe sine îndelung.
În soare, printre frunze, de dincolo de flori, refuzând orice emoţii,
în vreme ce noi aţipim, se-apropie, tiptil, orele morţii.
Lăsaţi-mă să dorm. Ajunge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează