Vitrina păpușilor - Mihail Cruceanu

În vastele vitrine, luxoasele păpuși,

privesc ca niște roze prințese-ndepărtate,

ce-așteaptă ceața blondă a micilor supuși,

cu ochi de implorare și suflete curate.

În vastele vitrine când zorii vii tresar,

ca niște zâne-albastre păpușile zâmbesc

la cei ce trec pe stradă cu pasul greu și rar,

ducând poveri ascunse, la cei ce se grăbesc,

la cei ce râd la ele, la cei neliniștiți,

la cei ce poartă-n suflet atâția morți iubiți.

În vastele vitrine, când strada se frământă,

când soarele se-nalță, - ca niște îngeri vii,

păpușile-n lumina lui albă se-nveșmântă,

părând că vin din lumea acelor bucurii,

în care fiecare lăsatu-ne-am un dor

și anii de atuncea cu lacrimile lor.

În vastele vitrine, la părul lor buclat

atâția ochi albaștri privesc cu voluptate,

și-atâtea piepturi pline de-o inimă ce bate,

se alipesc de geamul ce pare-nduioșat.

Și mâinile lor albe și mici se-ntind mereu, -

păpușile-n vitrină zâmbesc cu voluptate -

și fiecare-n parte își spune: “De-aș fi eu Acela”

și ascultă cum inima îi bate.

Și-apoi când somnul vine cu liniștea de seară,

când visul, stăpânirea-și-ntinde peste toate.

Păpuși în roz și albastru, ca îngeri mici de ceară.

Răsar pășind pe perini, pe caldele capoate.

Pe plapoma ușoară, pe părul blond, pe gură

și clipă după clipă, tot sufletul li-l fură.

Dar una dintre ele alături se așează

și brațul mic o prinde și-n taină o sărută.

Și nu știe de-o strânge aevea, sau visează,

cuvântul i-l așteaptă.

Păpușa însă-i mută. Întreabă apoi ochii.

Dar ochii tac și ei.

Îi strânge apoi mâna -

dar mâna ei e moartă.

În urmă îi zâmbește. -

Dar zâmbetul ce poartă

e fals, cum e și părul și searbezii cercei,

și albele-i dantele și scumpele-i brățare,

și-n loc de suflet are doar câlți și sârmă tare.

Și-n somnul lor deodată tresare fiecare,

cuprinși de-o prevestire și-o tainică-ntristare,

iar mamele-i mângâie, și ei din nou dorm duși,

purtând adânc misterul din lumea de păpuși.

Iar mâine când vitrina va tresări în zori,

cu sutele-i de îngeri în sute de colori,

ei vor întinde mâna lor mică și curată,

spre zâmbetele false, spre ochi-nșelători,

spre pieturile-n care nu-i inimă să bată,

Și-or tremura în strada cu zeci de trecători;

vor tremura de dragul frumoaselor mumii,

vor tremura din suflet

Copii!

Copii!

Copii!