Pe-ale Molnei triste maluri,
unde tulburele-i valuri
mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,
mă opresc în treacăt încă
și cu dragoste adâncă
vin să-ți jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!
Vreau să uit a mea durere,
zile fără mângâiere,
și acele nopți amare care fruntea mi-au zbârcit,
vreau să uit cu ce urgie
vremea cu-a sa tiranie
și pe tine și pe mine deopotrivă ne-a lovit;
Dar întâia sărutare
și întâia dezmierdare
nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghițit:
mii de glasuri mie sfinte
veșnic mi-or aduce-aminte
că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.
Două cruci de pe-o movilă,
unde-o soartă fără milă
pe sub mușchiul veșniciei al meu nume l-a săpat,
ele-mi spun și mi-or tot spune
că sunt umbre din vremi bune
ce m-așteaptă și pe mine, să mai fiu îmbrățișat.
Deci, iubită Bucovină,
inima-mi de tine plină
ea adio nu-ți va spune; căci cu tine rămân eu
înfrățit prin suferință,
într-un gând și-ntr-o credință:
căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dumnezeu!
Și nu-i fier destul de tare,
nu sunt dinți de rele fiare
să despartă fii de mamă și credința de altar.
Molna-i apă românească:
marfa poate s-o oprească,
însă dorul de-nfrățire nu-l oprește la hotar.
Mănăstiri cu frunți plecate,
catacombe profanate
ca și vulturul ce zboară în eterul tău senin,
tot ce soarele-ți rodește,
ce-i iubit și ce iubește
unui Dumnezeu cu toții românește se închin.
De-i frumoasă-ncântătoare
e româncă acea floare
ce pe-ale Sucevei maluri răspândește-un farmec lin.
ochii mari și gene brune
aste sunt comori străbune
ca și focul care arde vălul alb pe albul sân.
Dușmanii ar vrea să piară
tot ce e moșnean în țară
tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creștin,
însă ei să nu sporească
într-o țară românească,
țară cu Suceava-n frunte și cu Putna mândră-n sân!
Brazii mândri de la munte,
văi mănoase, culmi cărunte,
unde sună printre secoli doina unui brav popor
ele sunt pe veșnicie
semne mari c-are să fie
după un trecut de fală, nu un jug drept viitor.
Noi în veci nu vom pătrunde
taina care ne ascunde
viitorul ce-și dă mâna cu trecutul glorios,
dar crezând în mântuire,
spunem cu neobosire:
unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!
Nu știm ce e scris în stele,
de-o să fie zile grele
sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;
nu știm vremea ce-a aduce,
dar românu-și face cruce
și se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,
Vremea tot nainte merge
și în urma-i lesne șterge
tot ce spre eternizare sumeția a creat.
Piramide ea zdrobește,
monumente risipește,
însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.
Și din sânul veșniciei
Dumnezeul României,
frați iubiți din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!
Jugul vostru-o să dispară,
însă nu dispare-o țară
care-a fost atâția secoli leagăn falnic de eroi!”
Deci cum eu nu uit că-n lume
suvenirul unui nume
a mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,
astfel mândra Românie
n-o să uite-n veșnicie
că-n pământul tău cu fală este Ștefan îngropat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează