Ce iureș fără de zvon!
Ce cântec cu vine de aur printr-însul și totuși ca un prohod de monoton.
Ca un alai, ce taie lanul cu maci de mai, și chiot de sărbătoare cuprinzătoare.
În mine o veselie s-a zămislit.
Și a sărit: și mă târăște cu ea de mână; și mă aleargă ca un copil; și mă privește, ca o bătrână; și-mi spune:
„Gândul, alungă-ți-l!" -
Plutește?
Merge? (O fi vreo zână!)
Ce veselie fără tipar!
Așchii de umbră și de cleștar: boare de vară, cu gust amar;
mi-e sprinten pasul dar tot mai rar!
Ce veselie!
Parcă-i o spuză!
Imens, un zâmbet, dar fără buză (fără de forme, fără de sens, fără de chiag) ca o meduză!
E o veselie care mă soarbe!
E un cireș împărătesc,
ce-l cresc, îl legăn și din mine fără-ncetare îl nutresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează