Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:
multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
pe care exaltat le flutura în vânt.
Însuflețit era - și străbătut de atâtea fluide
încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.
Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.
Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,
totul fu muzică: întinderea lumii și durata ei
păduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!
Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelor
el purta prin noi, copleșitoarea imensitate,
tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează