Mă uit în cer, mă uit în pământ.
M-am întrebat cine sunt.
Gânduri se duc, vin
din vânt, din senin,
ca nişte păsări rotunde.
Încotro? De unde?
Glasuri mă strigă cu nume străine.
M-aţi chemat pe mine?
Sunt eu cel căutat?
Mi se pare că vântul s-a înşelat.
Câte puţin sunt dator
fără să-mi fi dat nimic, tuturor -
și lemnului uscat, şi bălţii stătute,
și florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,
și oamenilor din răstignire.
Cu ce să plătesc nefire şi fire?
Sângele meu nu-i al meu.
Mi-e teamă să zic „mie” şi să zic „eu”.
Cu ce fel de drept
mi-aş umfla bârnele din piept
și mi-aş întinde pe zarea
toată, spinarea?
Ce martor aş întreba
ca să-mi răspundă întrucâtva
mâcar dacă sunt?
Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,
în baltă şi stuh
și adânc în văzduh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează