Mor multe şiraguri de clipe,
și nimeni nu-mi bate la poartă
când vremea-mi aşterne pe suflet
cenușa ei aspră şi moartă.
Vin neguri cu noaptea pe umeri,
și bezna mă-nghite, nătângă,
și viforul vine, păgânul,
a viselor aripi să-mi frângă.
Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,
încet coborându-mi din stele...
mai străluci-va vreodată
altaru-nchinărilor mele?
Stejarul nădejdilor multe
își scutură frunzele moarte...
vai, tu eşti atât de frumoasă,
și tu-mi eşti atât de departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează