Când o să pleci, vei fi-mbrăcată-n alb
iar pasul tău sfios
pe drum de bură
se va prelinge-n mine din tăcere
ca o durere
monstruos
de pură.
Voi trage un fotoliu
lângă geam,
te voi privi, apoi voi înțelege.
Un ceas nesigur, ca un grav lințoliu
tivit cu amintiri, se va alege.
A fost o sărutare
mai demult;
sau poate-o lingură
de ceai
fierbinte,
o singură
mișcare
într-un alai
de care-acum nu-mi mai
aduc aminte.
Și poate numai ieri a fost,
sau astăzi;
ori poate tremură-n această
clipă
ca zborul fără rost
din adăpost
al unor pui cu lâncedă aripă.
Cînd o să pleci, vei fi-mbrăcată-n alb
și-n ceas nesigur toate vor cânta
trecând mirate prin trecutul meu,
mereu
dorindu-și amintirea ta.
Va fi o tâmplă care nu mai bate,
ori poate un cuvânt
pe care nu
l-ai tăinuit nicicând
și-a cărui vină
o vezi acum deplină
numai tu.
Și poate tocmai azi va fi,
sau mâine;
ori poate-a fost și nu l-am cunoscut.
Un ceas nesigur, grav, se va bolti
deasupra sufletului- ca un scut
și poate nu voi ști când pleci,
iubito.
Prin reci
inele
timpul mi-l filtrez.
La mijlocul singurătății mele
aprind absențele- ca să veghez.
Iar viața, cu pătrare vechi ca lumea,
am s-o petrec
în liniște sihastră,
gândind la clipele ce trec
întruna
cu frunze reci foșnind pe sub
fereastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează