Drumul fură gândul serii pe meleaguri
crengile din crânguri albăstresc ușor,
iar bătrâna casă, cu fălci tari de praguri,
mestecă-al tăcerii miez mirositor.
Blândul frig tomnatic lin se furișează,
rebegind în curte șira de ovăz.
Blond, la geamul vânăt un copil veghează
și-I scânteie jocul ciorilor în văz.
Cuprinzând hogeagul, fumu-și ia avântul,
verde dintr-o sobă roză izvorând.
Cineva nu-i și cu buze subțiri vântul
Despre el șoptește-n noapte dispărând.
Cineva cu talpa n-o să mai strivească
frunzele și iarba leneșelor văi.
Înecat, oftatul colo-n piept se cască
și sărută clonțul sumbrei cucuvăi.
Noaptea crește. Grajdul somn tăcut înmoaie.
Drumul alb mijește gol printer copaci.
Și duios suspină galbenele paie,
atârnând din umbra pașnicelor vaci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează