Ții minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieței și-n zarea foșnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Și noi stăteam ca pomii în picioare,
„Nimic nu moare, mi-ai șoptit, nimic nu moare...”
Și plantele creșteau, ne făceau semne,
ca niște mâini, ca umbre ne-mpăcate,
se străduiau spre viață să ne-ndemne
și iar cădeau în deznădejde toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează