I
În vremi demult s-a așternut sub glie
și trupul tău și mâna vinovată,
dar Cain, tu, păcătuirii tată,
tot mai răsai și-n vremea mea târzie.
Azi crește iarba proaspătă, curată
pe groapa ta de veșnică urgie,
păcatul însă pururi reînvie,
nu l-a primit țărâna-nfiorată...
El s-a-mpărțit în largul lumii noastre,
se zbuciumă neadormit în fire
pe plaiuri verzi, pe stâncile sihastre.
Noi îi simțim ispita-nfrigurată
nepoți ai tăi, părtași în moștenire.
Purtăm în suflet zestrea blestemată!
II
Simțeam de mult suflarea de otravă
cum doarme-n pieptul fraților de-o mamă,
cum din cetăți cu turnul de aramă
purcede-n lunci și-n creștet de dumbravă.
Vedeam cum duhul negru se destramă,
mă îneca funinginea grozavă
și deslușeam clocotitoarea lavă
cum se-nfiripă nebăbgată-n seamă.
Tu, frate rău, cu inima flămândă!
Când Aveli mii cerșetoreau iertare,
nu te-ai oprit în drumul de osândă!
Păcatul tău și-a întețit avântul
și n-a avut nici milă, nici mustrare,
când otrăveai în urma ta pământul!
III
Azi s-a aprins oceanul tău de ură,
azi limbi de foc despică aurora
pierzarea astăzi își întinde hora
și despletită urlă-n bătătură.
S-a început războiul tuturora,
azi strig-acei ce mii de ani tăcură,
dezlăntuita patimii arsură
azi prăpădește-n trăsnete Gomora.
Bieți munți bătrâni! Voi gemeți azi de jale...
de-atâtea ori v-aș fi mutat din cale,
voi, stavila atâtor visuri moarte!
V-aș prăvăli azi munte peste munte,
între pământ și cer v-aș face punte,
să n-aud plânsul fraților departe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează