Noi între noi nu ne vom pierde
cât suferim şi ne iubim
cât fosta noastră foaie
verde e lemnul patului intim.
De unde-atâta foaie verde
în toată viaţa noastră gri,
când se usucă şi se pierde
iubirea nopţii, peste zi.
Femeie, tragica mea ţintă,
Femeie, singurul meu dor,
apari, în noaptea suferindă,
dispari, în ziua tuturor.
Asupra ta le-arunc pe toate
când nu mai pot să le suport,
între curaj şi laşitate
ajung la tine ca-ntr-un port.
Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare
ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,
să uiţi de noaptea fară zare
când te-am luat de la părinţi.
în ticăloasele oferte
din toată viaţa de bărbat,
eu cum să-ncep cu foaie verde
când tot copacul s-a uscat?
Ca pe o marfa oarecare
te manevrez şi plâng, apoi,
și, uite, singura salvare
e că murim încet, în doi.
Îmi eşti obsesia şi tema
și soarta care mi s-a dat,
dar, vai, eternă e problema
dintre femeie şi bărbat.
Tu eşti trufia mea umilă
când noaptea vin spre-a te iubi,
dar te omoară, fară milă,
iubirea mea de peste zi.
Şi un blestem străvechi te leagă
de mine, să nu poţi scăpa
și, vai, fiinţa ta întreagă
se află în puterea mea.
Te chem când stelele sunt coapte
și parcă se vor desfrunzi,
Femeia mea de peste noapte,
Femeia mea de peste zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează