Femeia e iubirea, e gloria, credinţa;
copiilor ce-i creşte, omului mângâiat,
ea sufletul le-nalţă, le-alină suferinţa,
precum un duh din ceruri în lume exilat.
De trudă povârnit ori de prea crudă soartă,
la glasu-i omul saltă, fruntea-i lumini adună;
în veci nerăbdător în cursa lui deşartă,
i-ajunge un surâs şi sufletu-i se-mbună.
De fier ni-i veacul: slava abia se desluşeşte;
nu-i chip să vină iute, aşteapt-o-n bună pace.
Dar cine n-ar iubi, din gingăşii când creşte,
frumusețea ce-o dă-n dar ori s-o câştige face?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează