Fetele la apusul soarelui se bagă în apă, pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară precaute călcând pe nisip, se aşează la ţărm, iar spuma își vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de lung.
Fetelor le e teamă de algele scufundate, căci ele te apucă de picioare şi de umeri, de toate goliciunile trupului și se-ntorc repede la mal, zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare, parcă atrase de trupuri amăgitoare.
Pădurea e un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
mai sigur ca prundişul, dar fetelor negricioase
le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.
Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful pe picioare, scrutând întinderea mării ca pe o pajişte sub soarele muribund.
Ar cuteza vreuna din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
Străina aceea necunoscută care înota nopţile singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-ascunde,
a dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era ondulată şi alb-strălucitoare ca ochii de pe fundul mării să ajungă pân’ la ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează