Omul singur - care-a stat la puşcărie - se-ntoarce în puşcărie ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind peste ţarina iernii.
În negura iernatică omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte, că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce mireasmă de vin în cârciuma cea caldă, și focul cel bun, grajdul, şi masa de seară.
Unii cred, cât timp sunt înăuntru cred că într-o seară, iată, e liber să iasă, dar iepurii i-au prins alții şi-i mănâncă la căldură voioși.
Și el se uită la ei pe geam.
Omul singur cutează să intre să bea un pahar
atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă: culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure în puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine nici a nimic.
Şi până şi vinul miroase a negură şi-atât.
Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit să le ştie arate de-acum.
În încăperea pustie încearcă să cânte în şoaptă.
Revede de-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
care-n august a fost verzi. Îşi fluieră căţeaua.
Apoi apare iepurele şi nu le mai e frig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează