Într-o tânără grădină
dintr-un sat frumos, bogat,
am văzut o răsărită
cărei ochii i-au legat.
Înțeleg că nu degeaba,
ci de păsări care zbor.
Totuși e neomenește
să legi ochii unei flori.
Nu mai știe-n care parte
e acuma Soarele.
Amărâta se gândește:
„Poate că nici nu mai e!“
Doamne, cum sluțit-am floarea,
o am cunoscut abia.
Ieri, crăiasă fără seamăn,
azi te poate speria.
Un copil de ea aseară
chiar s-a speriat puțin.
Latră-n fața ei cățelul
ca la dușman și străin.
E și pâine, și la pâine,
și căsuța, și cărbuni.
Dar ceva în viața asta
nu-i la cale, oameni buni.
Nu-i la cale, cum să fie,
dacă, omule, în loc
să-i spui florii: „Bună ziua“,
îi pui cârpele pe ochi.
Elei, soro, cum îmi vine
cârpa de pe ochi să-ți scot,
să fugim și să ne-ascundem
și de bine, și de tot.
Să luăm cu noi și cucul
care-a mai rămas pe lunci.
Să vedem ce-a zice omul,
să vedem ce-a zice-atunci?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează