Pe drumul cel de ţară
desculţi şi dezbrăcaţi
ne întreceam la fugă,
cu vântul eram fraţi.
Şi satul era viu,
și nucii viguroşi,
părinți frumoşi aveam,
și noi eram frumoşi.
Şi toamne cu ploi calde,
și hore cu avânt,
când mustul saltă-n spumă
ce chiote, ce cânt!
Bunei cu plete albe
la vorbă pe la porţi…
– Să îi saluţi, copile,
– Şi cinstea să le-o porţi!
Aşa îmi zicea mama,
așa m-a învăţat.
Îmi amintesc povaţa
și-acum când trec prin sat…
Păşesc pe ulicioară,
dar satul parcă nu-i,
văd case peste case
ce par a nimănui.
Nici cânii nu mai latră,
e linişte de tot.
Şi rar de vezi la poartă
bunică cu nepot.
Prin curţi – bătrâni în cârje,
împovărați de ani.
Prin case părăsite -
bătrâni rămaşi orfani.
Bătrâni cu suflet trist
și ochi înlăcrimaţi,
copii, nepoţi şi rude,
sunt toţi acum plecaţi…
În sat stăpână-i Toamna
și plouă cu rugină.
Mă-apropii, bat la poartă,
se-aprinde o lumină,
Un licăr de speranţă,
și amintiri vin roi:
– Deschideţi, mamă, tată!
Eu m-am întors la voi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează