El a trăit când vesel ca pasărea-n bunget,
pe rând, ba iubitor, ba tandru-n nepăsare,
când trist precum Clitandru, în vis şi-ntunecare
la uşa-i auzi-ntr-o zi un sunet net.
Era chiar Moartea! Aibe, îi zise-atunci, răbdare,
să-l lase punct a pune la ultimul sonet:
apoi se-ntinse singur şi fără tulburare
cu trupul numai tremur în recele sipet.
Era de felu-i leneş, istoria deduce,
lăsa să steie-n sticle cerneli, să se usuce.
Voia să ştie tot, nimic n-a tâlcuit.
Şi când sosit-a clipa, ca de-un plictis cuprins,
într-un amurg iernatic, suflarea i s-a stins
și dus a fost, zicând: La ce am mai venit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează