Dacă liniştea pădurii adormite
nici o veste de-altădată nu-ţi trimite
și pe freamăte pornite de departe
nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
vin’ cu mine să ne pierdem în zadar
printre galbenele rarişti de stejar,
cu sfioase campanule şi sulfine,
pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.
Dulce zumzet somnoros şi ireal
să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniştii înalte să ne fure
prin cotite luminişuri de pădure
și la umbră să ne-mbie mai târziu
o clopotniţă de aur străveziu,
legănând deasupra creştetelor noastre
licuricii înălţimilor albastre…
Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
să trăim în clipe lungi acelaşi vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
la ureche să-ţi descânte un bondar
și cum stai cu ochii-nchişi pe jumătate,
soare galben printre ramuri nemişcate
să-ţi învăluie-n tăcere şi-n lumină
fruntea mică de domniţă bizantină.
Iar la-ntoarcere, să trecem prin păşuni
și prin funduri de livadă cu aluni,
printre garduri fumurii şi solitare
ce se uită-n urma noastră cu mirare…
și din treacăt, ici şi colo, să culegi
sânziene cu tulpinile întregi,
margarete, scânteioare şi aglice,
un buchet de flori orfane şi calice,
Lung în coadă şi ghimpos şi cu ţărână.
La plecare să-l ţii falnic într-o mână,
dar cu vremea, desfoiat, să-ţi pară greu
și la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu…
o şopârlă pe cărare, lângă noi,
speriată să foşnească dintre foi
și să stea, să vă uitaţi o dată bine,
de departe, tu la ea şi ea la tine,
Tu de sus şi ea din pietrele fierbinţi,
amândouă serioase şi cuminţi.
Mai încolo o crenguţă de mălin
ori un ghimpe să te-ntârzie puţin
Şi - purtând de-a lungul văilor prin ţară
vestea nouă a sfârşitului de vară,
flutur mic, într-o lucire de-asfinţit,
să ne-ntâmpine din ţarină grăbit,
cu rugină pe albastre aripioare
ca o veştedă petală de cicoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează