Deodată, o clipită, tresari din nevăzut,
ceva din licărirea unui surâs pierdut.
Al cui ai fost în lume, desprins și fără glas?
Din cei pieriți, atâta, surâsul, ne-a rămas.
De unde vii să tulburi și te trimite cine
s-ajungi, trezit din moarte, tot proaspăt și la mine?
Ești semn că din lumina ei stinsă-n curcubeie,
a dragostei, rămâne pribeagă o scânteie.
Surâdeți diafane, din dorurile mele,
Defuncte și mutate în cerul vostru, stele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează