Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
și stelele pâlpâie.
O adiere ca o boare caldă vine de pe ţărm unde e matca mării îmblânzind răsuflarea.
Este ora când nimic altceva nu se poate petrece.
Până şi pipa-ntre dinţi atârnă stinsă.
Pe-nserat se aude blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
și se uită cum înroşeşte pământul.
Marea, şi ea, în curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.
Nu există nimic mai amar decât zorii unei zile-n care nimic nu se poate petrece.
Și nimic mai amar decât să te simţi zadarnic.
O stea verzuie, surprinsă de zori atârnă de cer ostenită.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc la care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
unde e un pat de zăpadă.
Trecerea molcomă-a timpului e nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.
Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare și ziua cea lungă să-nceapă?
Mâine se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
și totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se mai poate petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer, omul îşi pregăteşte pipa încet şi domol o aprinde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează