Zi de azi și zi de mâine.
O credință și o soartă.
Cresc țărâne din țărâne.
Cade stea din ceruri, moartă.
Dor cu dor se împereche
într-un picure de rouă.
Niciodată lumea-i veche,
niciodată lumea-i nouă.
Omul vine precum pomul
să-nflorească, să rodească.
Lângă om trăiește-și omul
viața sa cea pământească.
Cere sufletul credință
și pe urmă cere pâine.
Nu se trec în pocaință
zi de azi și zi de mâine.
Fără margini universul.
Ca un fir de mac pământul.
Și se luptă prea mult versul
cu cuvântul și cu gândul.
Este-o forță ca o torță
ce ne poartă către-o poartă.
Peste toate este-o forță,
o credință și o soarta.
Solitar hotar de crește
ne adună împreună.
Ce-i poveste nu-i poveste.
E istorie comună.
Revărsat din zodii astru
ideal superb rămâne.
Crește-albastru din albastru.
Cresc țărâne din țărâne.
Drumul nu-i ușor, se-ntamplă.
Dar a fost ușor vreodată?
Doare frunte, doare tâmplă,
doare inima bărbată.
Prefăcută-n neagră zgura,
mai pustie, mai deșartă,
uneori cu-nvățătură
cade stea din ceruri, moartă.
Viața-i viață și în viață
are dreptul fieșcare
la o Mare Dimineață,
la un mic apus de soare.
Cu iubire ce-ncolțește
lângă patima străveche,
dor cu dor se întâlnește,
dor cu dor se împereche.
Cine știe, dacă știe,
ce înseamnă fericire?
Fericirea-i veșnicie?
Fericirea-i nemurire?
Nour tună cu furtună,
cu furtuna nour plouă
Ea încape totdeauna
într-un picure de rouă.
Râde unul ca nici unul,
plânge altul ca nici altul.
Cineva, trăgând cu tunul,
face pulbere înaltul.
Se-nfiripă tânăr cântec
și te gâdilă-n ureche.
Coborâtă din descântec,
niciodată lumea-i veche.
Curge vreme cu poeme
râu de munte peste punte.
Infinită curge vreme
și în vreme se ascunde.
Ce-am fost noi? Tăcere gravă?
Secol desfăcut în două?
Cu trecutul ei de slavă,
niciodată lumea-i nouă.
Niciodată lumea-i nouă,
niciodată lumea-i veche.
Într-un picure de rouă
dor cu dor se împereche.
Cade stea din ceruri, moartă,
cresc țărâne din țărâne.
O credință și o soartă:
zi de azi și zi de mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează