Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
pe drumul cu pietriş lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
și stau de vorbă stelele-ntre ele.
Solemn e cerul, minunat mereu!
Pământul doarme-n ceaţă azurie.
De ce mi-e sufletul atât de greu?
Aştept ceva? Păreri de rău să fie?
Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!
Și de la viaţă ce-aş mai aştepta?
Vreau numai linişte şi libertate.
S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!
Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!
Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu
să fie încă plin de vlagă vie
și să se-nalţe răsuflând mereu.
Și zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde
un cântec de iubire lin şi clar
și să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
deasupra frunţii mele un stejar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează