Când l-a zărit,
venea în sus
din răsărit,
ea - din apus.
De nu mă-nşel,
era-n april:
copil şi el,
și ea copil!
Cum s-au văzut,
dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
și s-au iubit.
Şi-au hoinărit
în jos şi-n sus,
spre răsărit
și spre apus…
dar ceasul cel
fatal veni -
ea râse, el
îngălbeni:
s-au despărţit;
și ea s-a dus
spre răsărit,
el - spre apus…
II
Te prind
fiori
privind
la flori
vai, când
mai treci
pe vechi
poteci
și vezi
trecând
perechi
la braţ,
și cum
te-abaţi
din drum,
oftezi
și-ţi chemi
în gând
un blând
profil,
și gemi
plângând
nebun,
ca un
copil!
III
Eu ştiu cât sânt
de efemer -
un fulg în vânt -
dar până pier,
vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
cum n-a sunat
mai minunat
nici pe pământ
și nici în cer…
și-atâta-ţi cer
în schimb, ca preţ:
doar să zâmbeşti
când trist, pe drum,
îl întâlneşti
pe cântăreţ -
tu numai cum
știi să zâmbeşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează