Reînfloreşte lemnul porţii
pe unde pleci, pe unde vii,
în faţa dragostei şi-a morţii,
noi toţi redevenim copii!
Norocul veşnic să te bată
că iar mă simt adolescent,
trăind o lecţie uitată,
incorigibil repetent.
Şi uite pleci fară nădejde
și mi te rupi adânc din piept
Şi carnea mea îmbătrâneşte
cu-ntregul timp cât te aştept,
Şi când te-ntorci din întâmplare
în faţa ta mă plec umil
și cu-o mirare foarte mare
te văd şi redevin copil.
Îmi eşti când soră şi când mamă,
iar când te pierd eşti fata mea,
mereu tăcerea mea te cheamă,
mereu tu eşti altcineva.
Pe drumul meu podit cu zaruri,
la intersecţii mai rămân,
ca un copil ce-aşteaptă daruri,
dar toţi ceilalţi îl cred bătrân.
Sunt cel ce mai nimic nu ştie
din tot ce-i aducea folos,
iubirea e-o copilărie
din care-nvăţ să mor frumos.
Versuri din volumul Manifest pentru mileniul trei, 1986
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează