Trecuse toamna gânditoare
pe râpi, prin garduri, peste vii,
și închinase toate celea
aceleiași melancolii.
Departe, pe întinse șesuri,
curgea Siretul liniștit,
sub zbor de păsări călătoare
călătorind spre răsărit.
Înaltă, mișcătoare dungă,
ce-abia te vezi pe cer senin,
câte speranțe zbor cu tine
ce primăvara nu mai vin!
O umbră goală, trecătoare,
viața noastră pe pământ!
O pasăre ce pleacă toamna
descurajată, fără cânt,
Și nu mai vine, nu mai vine,
căci tinerețea-i o poveste
pe care noi o știm c-a fost,
dar niciodată-o știm când este.
O toamnă, scumpa mea suroră,
te-ai dus și tu, ca orice bine,
și noi rămas-am să te plângem
cu alți nenorociți ca mine.
Eu m-am deprins de mult cu toate,
și trist, în sufletu-mi m-am strâns,
dar viața e așa de crudă
încât și astăzi încă-am plâns:
O amintire de durere,
un biet amor ne-mpărtășit
ce ca și toamna, ca și toate,
s-a dus și nu a mai venit.
Și care azi, sub umbra tristă
a tinereții apunând,
mi-a răsărit în amintire
mai dureros ca orișicând.
(1893)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează