Unde vă duceți, puteri părinteşti,
și tot vă stingeți mereu,
tată, ce faci de ce-mbătrâneşti,
frate mai mare al meu?
Când eu eram mai tânăr şi tata era tânăr
jucându-se cu mine ca-n basme şi minuni,
el mă purta pe brațe şi m-arunca pe umăr
sau ne trânteam prin iarbă ca doi prieteni buni.
Era bărbat puternic, intra cu sacu-n moară
nu-l speria nimica, avea puterea sa,
și mă-nvingea la luptă în fiecare vară
și protector şi tandru spre mine surâdea.
Dar a venit o toamnă cu mult porumb de lapte,
dar a venit o toamnă cum n-aş mai vrea să văd,
în mine era ziuă, în tata era noapte.
Şi-a început al vârstei neînfrânat prăpăd.
Noi ne jucam de-a trânta stând umăr lângă umăr
și l-am simțit că pică sub umărul meu stâng
și-am înțeles că tata, de-atunci nu mai e tânăr
și-nvingător în luptă, am început să plâng.
Ca un copil sub mine voia să se agațe
de-un umăr mai puternic ca să nu-i fie greu
și îmi venea să urlu şi-apoi să-l port pe brațe,
tu, iartă-mă de toate, părinte bun al meu.
A fost cea mai cumplită şi cea din urmă trântă,
lătrau în depărtare şi-n sângele meu câini,
am ajutat făptura părintelui meu sfântă,
și lacrimi de iertare îmi şiroiau pe mâini.
Aş vrea să se întoarcă iar vremea minunată,
când tu în bătălie mă învingeau uşor,
mai bate-mă odată şi fii puternic, tată,
că tu crescând în vârstă şi eu încep să mor.
Îndreaptă către ceruri puternicul tău umăr,
ru, care-n biruință mai cald mă ocroteşti
învinge-mă în luptă, să cred că mai eşti tânăr,
așează-mă sub brațul tutelei părinteşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează