Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani
când clasa mea primea cravata roșie festiv,
și sufeream respinsă grav de colectiv
că nu-mplinism încă nouă ani.
Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
cu brațul ridicat deasupra frunții mult,
simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos
decât tulburătorul luptelor tumult,
că niciodată n-am să mă separ orgolios
de imnul colectiv și luminos.
Candoarea scrijelată de mâna ta lucid
în ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta,
oricâte maluri s-ar sedimenta,
nu-mi vor putea-o șterge.
Candoarea ca un zid
va măsura maturitatea mea, Partid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează