Cu buze verzi cântă un râu
smulgând din rădăcină apa,
i-ajunge umbra pân' la brâu -
și soarele-i închide pleoapa.
Soldatul plânge-n capul gol
pe iarba, Doamne, adormită;
parcă-i un înger ce-n nămol
e dus de-a pururi în ispită!
Surâsul pare împietrit pe buze,
pământu-i gata să-nflorească
dragostea tăcerea să-i acuze:
natura-i, Doamne, omenească!
Și ochii-s un portret în rouă;
de sânge, lacrimi parcă numai două.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează