Ca totdeauna - Al. O. Teodoreanu

Razele lunii,

molcom căzând,

apele mării adânci nu turbură.

Sufletul meu

a şoptit:

Te iubesc.

Dar şoaptele sufletului,

molcom căzând,

apele adâncii tăceri nu turbură.

Atunci

prin întomnare,

ai plecat,

lăsându-mi sufletul gol,

ca toamna,

atotveștejitoare.

Când te-ai desprins de mine,

am rămas

ca un copac,

din care cea din urmă frunză

au luat-o

vântul,

toamna,

vremea

mi-am dojenit sufletul

că nu m-a lăsat să-ţi vorbesc.

Ai revenit,

ca un ecou, mult prea îndepărtat,

al acelei îndepărtate nopţi

buzele mele au spus:

Te iubesc. De-atunci,

n-ai mai plecat.

Mi-am dojenit sufletul,

că nu m-a lăsat să tac.

Şi-am plâns, - prea târziu.