A venit iarna ca un pârjol,
brațul lui Venus flutură gol,
a venit iarna ca nefiind,
vâjàie-n oameni asprul instinct.
Iarnă a lumii, inima mea,
mai mult eşti searbădă decît eşti rea.
A venit iarna fără-a veni,
ninsori absurde şi timpurii,
globule albe, leucemii.
A venit iarna peste pământ.
Şi eu copii-mi aud plângând,
Halucinantă plângerea lor,
mă bate-n inimă până când mor.
Mă fac a nu ști și parcă zburd,
cine mă vede mă crede surd.
Dar înăuntru eu gem constrâns,
de-atâta iarnă, de-atâta plâns.
A venit iarna, fierbinte ger,
ninge cu inima mea dinspre cer.
Cristalu-şi flutură dinspre cocoși,
morții îngheață-n pământ voioşi.
A venit iarna, iarna s-a pus,
ca o poveste a celor ce nu-s.
Ca o poveste despre povești,
cum te-ai vedea dacă brusc nu mai eşti.
Iarnă a iernilor care ne culci,
amărăciune-a stafidelor dulci.
Vai, câte inimi zadarnic bat
într-un decembrie încercănat.
Mai vin copiii de pe la școli,
mai auzim că bătrânii au boli,
viață amară, cum ne mai cerni,
anul întreg să ne fie de ierni.
Venus să-şi fluture mâneca trist,
peste un glob pământesc conformist.
A venit iarna ca un pârjol,
și se împuşcă martiri pentru pol.
Cine s-a dus, e bun dus şi s-a zis,
dosarul lumii este închis.
Peste pământul rece și mic,
iarna aduce fulgi de nimic,
cât o să țină, ce va mai vrea
iarnă a iernilor, inima mea?
1976
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează