Un brad înalt, semeț, voinic,
privind un fir de iarbă mic,
zicea-ngâmfat: În zece ani cât m-am suit,
sărmane fir nenorocit,
și tu ești tot cum te-am lăsat
pe când alături petreceam;
în umbra ta necunoscută,
abia c-o palmă te-ntreceam
și astăzi te întrec c-o sută.
Și vezi, sunt bun că-mi amintesc
și-am drept să fiu orgolios,
căci ai rămas atât de jos,
abia, abia te mai zăresc.
Firul de iarbă îi zise: Bine,
ești mai înalt, e drept, vecine,
și totuși între noi, îmi pare
că e grozavă-asemănare:
oricât te-ai înălța în vânt,
cu fruntea-n nori sau în lumină,
o, nu uita ai rădăcină
tot ca și mine, în pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează