De când te știu, Iubire!...
Eram doar un copil de ceară,
o-nflorată mlădiță subțire -
un nor pe cer de seară.
De când te vream!... Deși
din suflet
fâșii
mi-ai smuls -
deși
gonitu-mi-ai fără răsuflet
al vinelor puls.
Ții minte?
Te-așteptam sub meri
să vii; te-așteptam să-mi ceri
iubiri,
iar eu nătâng îți dam gândiri
îți dam dureri.
Același sunt, tot eu!
Nu râde că-s atât de mare și de greu
că port pe umăr universuri,
că sunt ateu
și că scriu versuri.
Cum te uitasem!...
Cum
mă rupse viața din mătasea
firelor ce împletiseși
când sub mărul de la drum
inimii urziseși
casa.
Te uitasem! Dintr-odată
mintea se urcă pe scara înțelegerii
și roată
ochii și-i făcu...
O! Cât mă duru!
De ce nu te-am avut atunci
să-mi arunci
în ochi un pumn de pulbere -
umanele munci
în beznă să se spulbere.
Să fi orbit.
De ce-am ghicit
că vilele pe culmi de munți
cu ninse frunți,
că imensele punți
zvârlite pe-ntinderi de apă -
(probleme de-oțele
făcute să-ncapă
în fantastice schele)
c-armonica-nvârtire
a roților ce zdrumică atomul,
ce sfredelă pământ,
ce ține omul
pe fire
de vânt
sunt picături de sânge, supte
de mizerie, ventuza
ce și-a prins în inimi buza
să se-nfrupte,
sunt morți
de foame, ce-au deschis
spre vis
ale cugetului porți.
Cum n-am putut să smulg din căngi
demonicul ciclon de răzvrătiri!
L-aș fi dezlănțuit cu crăngi
din vârf de munte
să spulbere umanele duhniri
târâte de pământ -
să lunece pe imensitate
doar aripa de vânt -
o punte
pe eternitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează