Soarele se uită pe furiș,
în padină la zmeuriș,
se pritocesc zâmbind la soare,
coacăzele acrișoare
iar murele de-atâta must
îmi fac cu ochiul să le gust.
Toamna mai stă închisă ca-ntr-o cușcă,
o veveriță din alune mușcă.
Ne cheamă Sabinuțele la mure,
că n-are cine fraga de pe buze să le-o fure.
O, cum m-aș duce după ele,
de nu mi-ar fi anii obiele.
Şi-atunci le spun că murele sunt acre,
că ieri m-am săturat de moacre,
că am de lucru la poem
și nu-l voi încheia, mă tem
până ce cu soarele ne mai întâlnim,
să vreau să-l țes în stih ca în chilim.
Cu cât găsesc motivele mai mult,
cu-atâta toamna o ascult,
cum cuprinde codru-n brațe ca În clește,
ca o șopârlă care năpârlește
și bate singură la ușa mea,
ca-n fruntea mesei vrea să stea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează