Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parcă văd cum plecai, iar pe nisip strigau,
strigau în septembrie mâinile tale.
Nu mai știu ce-a urmat dupa tine, poate nimic
poate păsări sau vânt. Te-am mai chemat
dar nimeni nu-mi răspundea, până într-o seară
când a răspuns pentru tine zăpada.
Ar fi trebuit să te uit ori să-mi spun
că întâlnirea noastră n-a fost decât un vis
că voluțele sânilor tăi nu erau decât
plimbarea lunii prin apă.
Dar vara de câte ori trece si tremură-n zare
din nou așteptând toamna ca pârul tău roșu,
și parcă văd iar nisipul pe care calci,
și striga, striga pierind septembrie în mâinile tale…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează