Cum ni se aseamănă scrisul,
e ceva aproape mistic,
nu deosebesc mâna mea de a ta.
Iată, trec pe curat curentul iscat atunci
între cele două pahare din care-am băut nițel soc,
eu parcă stăteam pe un câine-manșon, din greșeală,
cuminte manșon,
dar mereu mă temeam c-o să mă muște scaunul.
Primeam mesajele tale ca din străinătate,
când aștepți poșta să-ți aducă vești
și parcă eram într-un vis,
când vezi pe cel care-ți scrie scrisoarea,
ba chiar dacă vrei, poți să-i atingi genunchiul,
dar numai atât.
N-am fost învățat cu răsfățul
și nici nu mi s-au spus multe,
din câte aș fi meritat,
pentru că nici eu n-am spus multe,
am mers pe subînțelesuri
am trăit din subînțelesuri
și cuvintele tale îmi veneau atât de bine,
aș fi vrut să le probez în oglindă
ca pe o haină scumpă cu care nu-s deprins.
Cu tine am renunțat și eu la reținere,
am dat drumul la băierile sufletului.
Da, și pe mine mă dor rărunchii de dor
(tu ai scris asta, eu am scris-o?)
Și conjugările verbelor tale
îmi încărcau și-mi descărcau ochii.
Unde suntem noi? Și unde-o să ajungem?
În cimitir există coșuri de gunoaie,
ca și când cei de dedesubt,
de sub noi,
ar avea ore fixe, când vin să arunce resturile de viață.
Dumnezeu să-i odihnească și pe ei
și pe cei care caută în calupurile cimitirului,
liniștea unui foc lăuntric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează