Popoarele nu sunt pământ
și dragostea nu e țărână,
dar o-ngropăm într-un mormânt.
Părinți și moși ne duc de mână,
ca niște trepte-n zăcământ,
către obârșia bătrână:
prin lut urcăm în cerul sfânt.
Sub pajistile de senin
stau lumile zamislitoare
din întunericul deplin.
Nămeți de oase, sub ogoare,
omătul lor etern își țin.
Din asprul suc nu iese floare,
ci dor de spații și destin.
Străbunii pururi roditori
sunt singura fatalitate.
Neliniștiți si-asupritori,
porunca lor genuni străbate
și încleștează pe feciori.
Pământul lacom de dreptate
își scoală-n veci răzbunători.
Înalte limbi de foc grăiesc
despre comorile de oase
ascunse-n lutul strămoșesc.
Cum vin din tainele mănoase
și din adâncuri scumpe cresc,
cu grâne noi, misterioase
aceste flăcări ne hrănesc.
Când slabi și tulburi șovăim
cu duhul scurs de-atâta rană
și printre zile dibuim,
sorbim puternica lor hrană
și-n seva sacră ne unim
cu veșnicia subterană
din fundul căreia suim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează