Hemoragie de poezie
în perspectivă cărămizie
a toamnei care abia mai poate
să poarte-n braţe frunzele toate,
și să le plângă, şi să la culce
amară carne, dragoste dulce.
Sângele nostru, plinul de viaţă,
sparge văzduhul şi se agaţă
de toţi cocorii închipuirii...
unde e mirul, unde sunt mirii
verii de aur şi de otravă,
fiară bătrână, crudă otavă...??
Trupul meu, iată, prinde să zboare;
ce te mai leagă, ce te mai doare?
Spune-mi, iubito, şi lasă-ţi gândul
să rătăcească zile de-a rândul
prin labirintul fără ieşire,
decât la starea de prăbuşire...
desăvârșită şi dureroasă,
urâte riduri, toamnă frumoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează