Senzație de greață peste tot,
se desfrunzește calcarul din oase,
nici oamenii, nici câinii nu mai pot
de gustul rău de lanțuri să se lase.
O toamnă ca-ntr-un strâmb laborator,
în care toate redevin otravă
și-n care înșiși laboranții mor,
simțind târziu intoxicarea gravă.
Vezica biliară ți-o dezmierzi
în veștedele frunze de sub talpă,
că a pătruns delirul frunzei verzi
și lumea, brusc, o să devină albă.
Ce frig în orice val de catifea,
ce trăsături în fiecare hârcă,
un ger infect, ce-n sinea lui ne vrea,
cristalizând fiertura de năpârcă.
Nu e nimic de zis și de făcut,
decât o deraiere generală
și pregătirea altui început,
îndată după ultima greșeală.
Și este frig, ard clanțele sub mâini,
pădurea toți clienții și-i refuză,
dați omenirea, în sfârsit, la câini,
și atârnați-i un belciug de buză.
Senzație de greață și de mort,
prin porturi bate vântul beat de ploaie,
se declanșează tragicul resort
și omul în el însusi se-ncovoaie.
8-9 octombrie 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează